Un Acord cu Iranul Ar Putea Necesita o Gândire Deluzională pentru a Funcționa
Dacă ambele părți își doresc cu adevărat un acord, vor găsi o modalitate de a depăși inconvenientele.
Diplomația și Decepția
Secretarul de Stat, Marco Rubio, a afirmat recent în fața Congresului că Statele Unite nu vor oferi Iranului nicio relaxare a sancțiunilor sau acces la activele înghețate doar pentru a redeschide Strâmtoarea Hormuz. Totuși, o analiză atentă a cuvintelor lui Rubio sugerează o posibilă ieșire din această situație complicată.
Poate că Statele Unite nu vor reduce sancțiunile impuse regimului islamist din Iran și nu vor permite accesul Teheranului la miliardele de dolari „înghețate”. Dar ce se întâmplă cu fondurile „restricționate” iraniene? Acestea constituie o altă categorie — cel puțin 6 miliarde de dolari, conform rapoartelor, sunt blocate în Qatar și sunt foarte dorite de Iranul aflat în criză economică.
Anterior, Statele Unite au considerat că aceste active pot fi utilizate de Iran pentru achiziții limitate, însă au cerut băncilor să oprească eliberarea lor din cauza conflictului Israel-Hamas. O aprobată tacită din partea Statelor Unite ar putea permite manevre prin care Iranul să-și utilizeze indirect aceste fonduri fără a încălca tehnic sancțiunile americane sau a atinge fondurile considerate „înghețate”, conform foștilor oficiali americani familiarizați cu legea sancțiunilor.
Necesitatea Manevrabilității Diplomatice
Această abordare de a redeschide strâmtoarea ar putea fi văzută ca fiind insidioasă și înșelătoare. Totuși, ar reflecta o diplomatie standard. Pentru a atrage Iranul într-un acord mai amplu ce să includă programul său nuclear, orice administrație prezidențială — nu doar una condusă de Donald Trump, cunoscut pentru neadevărurile sale — ar trebui să se bazeze pe multe astfel de strategii de decepție.
Analiza Tactică
Nu susțin că trebuie să recurgem la necinste, dar este dificil de găsit exemple de negocieri diplomatice importante care să nu fi necesitat un anumit nivel de înșelăciune sau, cel puțin, confuzie intenționată. Astfel de manevre nu se referă doar la relațiile publice; ele pot fi esențiale pentru a rezolva, sau chiar pentru a depăși, ceea ce pare a fi diferențe ireconciliabile.
Exemple din Istorie
În anii 1970, când Statele Unite își reorientau politica asiatică pentru a recunoaște autoritățile din Beijing ca fiind singurul guvern legal al Chinei, au afirmat că „recunosc” poziția Beijing-ului că Taiwanul face parte din China. Totuși, au clarificat că „recunoașterea” nu înseamnă că își asumă această poziție sau că o adoptă. Aceasta este o parte esențială a Politicii unei Singure Chine.
Această joc de cuvinte a permis Washingtonului și Beijing-ului să mențină o relație, chiar dacă imperfectă, de-a lungul decadelor, permițând totodată Washingtonului și Taipei-ului să aibă relații oficiale mai puțin strânse.
Provocările Actuale
În politica intens polarizată de azi, este, fără îndoială, mai greu de realizat astfel de manevre. Un număr infinit de facțiuni interesate observă fiecare mișcare și sunt hotărâte să influențeze rezultatul. Totuși, folosirea acrobațiilor diplomatice rămâne necesară în vederea ajungerii la o înțelegere cu un adversar.
Negocierile cu Iranul sub administrația președintelui Barack Obama au avut propriile lor probleme, dar oferă totodată exemple despre cum o administrație poate folosi șmecherii pentru a gestiona percepțiile publice. Trump ar putea găsi lecții aici, dacă s-ar dori să le învețe.
Concluzie
Dezvoltarea unei relații diplomatice cu Iranul va necesita, fără îndoială, un joc de cuvinte inteligent și o abordare flexibilă. În cele din urmă, succesul oricărui acord va depinde de înțelegerea clară între părți cu privire la cum trebuie implementat acordul, chiar și în fața unor interpretări publice divergente.