Mărturia transformărilor urbane: Lecții din lockdown-ul din Milano
March 8, 2020. Această dată neagră a marcat un punct de cotitură pentru locuitorii orașului Milano, punând peste 1 milion de oameni în fața unei realități copleșitoare: blocarea completă a orașului. Bineînțeles, a fost nevoie ca guvernul italian, condus atunci de premierul Giuseppe Conte, să ia decizia care părea imposibilă – și totuși inevitabilă – de a închide capitala economică a țării. În doar câteva zile, alte mari metropole europene au început să urmeze acest exemplu sordid.
Pierfrancesco Maran, fost consilier municipal al orașului Milano, a descris perioada ca fiind una de necrezut. De la efervescența unui moment istoric de succes – orașul prosperând după Expoziția Mondială din 2015 – până la șocul total al închiderii, tranziția a fost devastatoare. Dar dintr-o criză fără precedent s-a plămădit ceea ce acum numim „noul normal” urban.
Blocaje urbane și strașnica renaștere a spațiului public
Milano s-a confruntat rapid cu propriile slăbiciuni urbane. Dacă pandemia a paralizat activitatea obișnuită a orașelor, ea a funcționat totodată ca un catalizator pervers pentru o reevaluare strategică a spațiului public. În timpul lockdown-ului, autoritățile orașului au pus în aplicare un plan de urbanism tactic – Strade Aperte – care a impus limite de viteză de 30 km/h, a lărgit trotuarele și a deschis drumurile pentru piste temporare pentru biciclete.
Chiar mai șocant pentru unii: localurile au primit permisiunea de a-și întinde terasele în aer liber, iar lucrul de acasă a devenit normă. Într-un oraș prizonier al pandemiei, măsurile drastice erau nu doar experimentale, ci absolut esențiale. Timpul a fost exploatat ca o resursă strategică, iar limitările pandemiei au permis realizarea unor schimbări pe care altfel ar fi fost imposibile în vremuri mai tolerante.
Inspirație pentru Europa sau reducerea la imposibil?
Impactul acestor modificări funcționează acum ca model pentru alte orașe europene. La Bruxelles, de exemplu, autoritățile au copiat infrastructura temporară pentru bicicliști, reducând limitele de viteză în centrul urban, iar la Paris, primarul Anne Hidalgo a transformat în permanență terasele pandemice și a introdus modelul „orașului de 15 minute”. Inspirat de exemplu milanez, acest concept de proximitate a modelat discursurile politice și viziunea urbană a capitalelor europene.
Schimbările nu s-au oprit doar la arhitectura urbană. Nivelurile de calitate a aerului au început să fie vizibil superioare, bicicliștii și pietonii au dominat străzile, iar locuitorii din oraș citează transformările ca fiind îmbunătățiri necesare pentru o viață mai durabilă și mai accesibilă. Totuși, să nu ne îmbătăm cu apă rece: aceste schimbări n-au fost primite peste tot fără o doză sănătoasă de scepticism și rezistență.
Cinci ani mai târziu: lecții fixate sau uitare colectivă?
Acum, la o jumătate de deceniu după începutul crizei, mulți dintre iluminații momentului statornicesc că adaptările născute din suferință au creat o bază pentru viitor. Pistele temporare dedicate bicicliștilor s-au extins în Milano la peste 100 de kilometri, iar lucrul la distanță a fost normalizat. Cu toate acestea, alte măsuri omniprezente în lockdown – dispenserele de dezinfectant sau purtarea măștilor – au fost abandonate rapid, mai degrabă din dorința de a uita decât din alte considerente practice.
Pierfrancesco Maran observă, cu o oarecare amărăciune, că oamenii se află triunfal într-o fugă constantă de traume; la fel s-a întâmplat după gripa spaniolă din 1919. Dar guvernele locale nu își pot permite acest lux. Nu există loc pentru ignoranță în fața pericolului inevitabil al altor pandemii. Cu planuri meticuloase de gestionare a dezastrelor în loc, administrațiile urbane sunt mai pregătite decât oricând pentru a confrunta următoarea criză.
În final, dilema nu constă doar în capacitatea orașelor de a reacționa, ci mai ales în ambivalența colectivă a comunităților urbane față de amintirea unei suferințe tot mai incomode.
Sursa: www.politico.eu/article/europes-lockdowns-five-years-on/